Deşi ar putea suna ca un clişeu, am să încep prin a vă spune că visam la Work and Travel încă din timpul liceului, când habar nu aveam la ce facultate voi ajunge sau cât de nebună a fost ideea aceasta în contextul vieţii mele de studentă.
Şi am tot visat…şi am visat şi iată că a început anul al doilea de facultate, iar dorinţa mea de a merge în America era tot mai mare, însă, aveam o mică mare problemă: trebuia sa invăţ, şi să învăţ, pentru a putea fi aptă să mă înscriu şi să plec (de altfel în situaţia mea e mai complicat să ai restanţe şi să pleci în vacanţă), deci sfat: oricare ar fi facultatea pe care o urmaţi, daţi-vă silinţa sa fiţi integralişti, vă ajută.
Am ajuns în luna martie, da auziţi bine: martie… Plec în sfarşit spre unul dintre birourile care se ocupă cu work and travel şi sincer, la Student Travel fetele chiar sunt profi (şi nu regret că i-am ales pe ei), primesc bine-nţeles informaţiile necesare şi sfaturi şi în următoarele zile eram deja înscrisă şi gata să merg spre târgul de joburi. La interviu totul a fost ok (m-am stresat bine-nţeles degeaba) şi am luat jobul: food service associate la Cedar Point Amusement Park (la ei toţi angajaţii sunt „asociaţi”, zic şi eu aşa ca să vedeţi diferenţa de mentalitate).
Ȋn fine, iau şi viza şi termin şi cu examenele şi mă urc pe tren, cu bilet doar dus, că lung a fost drumul şi parcă a fost aşa de demult, că parcă prea multe s-au schimbat de atunci…
Am ajuns in America, Doamne, nici măcar nu ştiam cum să mă mai bucur că mi-am îndeplinit în sfaşit visul şi am făcut-o şi pe asta, însă greul abia începea. Da, aţi citit bine, GREUL!
Nu am să fiu falsă şi să spun că a fost doar frumos, ca un vis şi că a fost exact ceea ce îmi imaginam eu din vise şi filme, haha, nici o şansă. Deci trebuie să fiţi realişti şi cu capul pe umeri tot timpul (nu ca mine)!
Am muncit mult, a trebuit să demonstrez că sunt harnică şi serioasă (am lucrat cu mulţi americani şi vă zic, ei nu sunt stilul nostru: să lucreze şi să îşi facă bine treaba, da de unde…numai să treacă orele şi să meargaă acasă). Deci ăsta a fost un plus că de, aşa suntem noi românii: harnici, serioşi, cinstiţi, şi să ştiţi că ne recomandă eticheta asta.
Nu mi-am imaginat vreodată că o sa cunosc atât de mulţi oameni din absolut toate colţurile lumii (de la Ecuator şi până în Iordania) cam toate ţările. Da, am lucrat cot la cot cu mulţi dintre ei, am povestit, am râs, am facut curaţenie, am prăjit cartofi, am mâncat pe ascuns, în toate activităţile pe care le făceam zilnic împreună am ajuns să fim umani, să ne cunoaştem, să ne ştim slăbiciunile, să ne împărtăşim credinţele, cultura şi astfel vă zic: am crescut mult, m-am îmbogăţit, şi bogăţiile de genul acesta nu ţi le poate lua nimeni, le porţi cu tine câte zile îţi dă Dumnezeu.
Am uitat să precizez că eu din capul locului am plecat singură,dar singură. Toată lumea mi-a spus că sunt cam nebună, dar nu îmi pare rău deloc. Mi-am facut prieteni, oameni ,,faini” cu care încă ţin legatura şi pe care îi am în suflet, nu sunt numai români, sunt şi americani, cehi, polonezi, ruşi.
Am stat în cameră cu o fată din Cehia o perioadă, şi a fost atâta de “fain”, cred că o perioadă de o lună vorbeam aproape numai în engleză, pentru că nu aveam români prin preajmă, şi mi-am îmbunătăţit mult engleza, am mai încercat să învăţ şi cuvinte în alte limbi: ce e drept, mai repede învăţau străinii cuvinte româneşti, decât noi cuvinte de ale lor. Am rămas prietene bune atât cu ea, cât şi cu prieteni de ai dânsei, despărţirea a fost dureroasă (se pare că mai tragic de atâta nu putea să sune…).
A urmat a doua etapă a verii mele, după o lună şi jumătate m-am mutat, cu o româncă de data aceasta şi acesta a fost începutul celei de a doua etape a verii mele: prima a fost acomodarea, a doua deja a fost profitarea la maxim de tot…daaa.
Am început să ieşim mai mult, am cunoscut şi mai mulţi oameni, şi ne-am distrat şi mai mult. Când spun oameni, mă refer atât la ceilalţi angajaţi ai parcului (care e cam mare şi are minim 5000 de angajaţi pe sezon, mulţi fiind internaţionali) dar şi la alți oameni: clienţii. Eu, aflându-mă de multe ori pe postul de casier la fast foodul la care lucram, aveam ocazia de a socializa cu clienţii mei în timp ce aceştia așteptau sau chiar când aveau chef de vorbă şi eu şi găseam subiecte comune. Stăteau la vitrină, fiind un local grab&go, iar noi aveam ecusoane cu numele şi respectiv ţara din care proveneam, mulţi dintre ei începeau să povestească despre Nadia sau despre Dracula, unii habar nu aveau unde se află Romania sau ce limbă se vorbeşte în ţara noastră. A fost odată o doamnă care m-a intrebat, întrucât sunt bilingvă, pe ce limbă visez? Nici acuma dragă doamnă nu aş şti ce să îţi răspund. Alţii îmi urau de bine şi îmi dădeau sfaturi despre ţara lor. Oricum, în zilele în care eram bine dispusă şi povesteam cu clienţii mei fericiţi nu simţeam cum trece timpul (adică cele 10-12 ore).
Lucram într-un parc de distracţii, care evident, este casa roller-coasterelor. Ȋn prima zi când am ajuns am încercat câteva, şi după primul am zis: Doamne ajută-mă să termin cursa asta şi nu mă mai urc niciodată în aşa ceva!
Aşa am făcut, pentru o perioadă…până la urmă le-am încercat pe majoritatea. Americanilor le plac, dar le plac atâta de tare, încât sunt dispuşi să cheltuiască o grămadă de bani pentru o zi în parc (chiar costă mult) şi îşi aduc şi bebeluşii de o săptămână şi bătrânii în scaune cu rotile pentru a fi distracţia completă. Ei aşa concep relaxarea, nu ca şi noi care ne-am tolăni pe un şezlong la mare şi nu am mişca un deget toată ziua. Ȋn concluzie, roller-coasterele americane sunt tari, îţi ridică nivelul de adrenalină binişor şi după aceea mai vrei odată.
S-a terminat munca şi am început să călătorim: am făcut asta în diferite formule, cu oameni diferiţi, ceea ce s-a dovedit a fi cel puţin interesant.
Am făcut şi shopping, am fost şi la Wallmart, am văzut toate nebuniile posibile şi imposibile iar acuma când intru pe e-bay sau pe site-uri din State sau când mă uit la filme ştiu despre ce se vorbeşte, înţeleg inside’urile lor şi chiar e fain să le ştii.
Dar ştiţi ce e mai fain? Să te uiţi la filme şi să recunoşti locurile. Am fost şi la New York. E drept, nu am stat foarte mult acolo, dar am exploatat la maxim timpul pe care l-am avut. Imaginaţi-vă o gaşă de tineri, de diferite naţionalităţi, la marginea Manhattanului, care încearcă să se orienteze. Am găsit harţi, oamenii au fost foarte drăguţi şi organizaţi la capitolul turişti şi ce s-a întâmplat mai încolo e istorie. Pot să vă spun ca ne-am descurcat bine şi hărţile au fost un real ajutor odată ce aveam deja stabilite reperele. Am început cu Statuia Libertăţii…wow, dar sincer mă aşteptam la ceva mai grandios, ca în filme; în realitate mi s-a parut mai mică, poate sunt eu mai critică aşa…
O fază faină a fost la Rockefeller Center (ştiţi voi, clădirea aia din Home alone, lost in NY). Ȋncercam noi să urcăm pe Top of the Rock (la etajul 69 deasupra NY lângă Central Park) şi nu am mai găsit bilete împreună…ofticaţi, ne plimbăm noi pe acolo şi dăm de un tip din ăla gen majordom, care stă lângă uşi, îi zicem ce avem pe suflet şi povestim puţin, ca să aflam că e român, wooow, să auzi şi să nu crezi: şi uite aşa domnul de la Turda ne-a aranjat biletele să urcăm toți deodată deasupra New Yorkului şi să ne minunăm şi mai mult decât eram deja până atunci.
Aş mai spune multe, dar mă tem că ar trebui să scriu cel puţin o carte, hihi.
Una peste alta, vara mea americană a fost awesome, am trăit în 3 luni cât în jumătate de viaţă şi nu exagerez deloc (noi generaţia de azi suntem neexperimentaţi în toate cele), de aceea vă îndemn pe toţi cei care vă doriţi o experienţă de neuitat să vă luaţi inima în dinţi şi să porniţi spre birourile Work and Travel pentru vara 2016.
Dacă aş mai merge? 100% DA
Mic sfat: luaţi-vă adaptor de priză şi bagaje puţine!