Am pornit pe întuneric de acasă și tot pe întuneric am ajuns în Wildwood. Căci orele își făceau de cap după atâta zbor, atâtea autobuze schimbate. Călătoria peste ocean pare nesfârșită, ca pătrunderea într-un tărâm de poveste printr-un tunel lung, întunecat.

Am găsit un pat peste noapte la un hotel de lânga plajă. Auzeam pentru prima dată oceanul și credeam că visez. Bineînțeles, a doua zi n-am știut altceva decât să fug în goană și să simt briza oceanică trecându-mi prin păr, peste suflet. Tot ce văzusem în spatele unui ecran prindea contur în realitate și din acel moment am urmărit împlinirea zicalei ”Viața bate filmul”. Și așa a fost.

În fiecare dimineață eu și prietenii mei luam bicicletele și străbăteam străzile frumoase ale micului oraș cu miros puternic de sare. Hotelurile fastuase în care am făcut curățenie cât să-mi ajungă toată viața erau uitate în după-amiezile când lucram la restaurantul italian Duffinetti’s. Mai multe paste nici că mai văzusem în viața mea, mai mult Frank Sinatra nu ascultasem vreodată, mai multe naționalități în același loc nu întâlnisem niciodată. Așa aveam să aflu că e întreaga Americă, și din acest ”melting pot” s-a născut o mare varietate de cultură, că nu știam nici unde să privesc.

Mereu am simțit că sunt binevenită, fiindcă Americii nu-i pasă de unde vii ci te primește în sânul ei oricine ai fi, oricine ai fi fost. Am trăit înafara timpului parcă, orele multe de muncă ajutând la adâncirea acestei senzații, precum și minunățiile pe care le-am văzut, serile amuzante petrecute cu prietenii, dulciurile nemaigustate până atunci, plimbările cu ferryboat-ul, descoperirea boutique-urilor, a adrenalinei din water park.
Cea mai interesantă priveliște o oferă fără doar și poate oamenii. De la doamna drăguță care era hostess la restaurant și povestea clienților aproape șoptind întâmplări cu fantome, la bătrânul care hrănea pescăruși pe malul oceanului, la colegele de cameră chinezoaice care ne-au arătat cum e să mănânci câte un bob de orez pe minut, la toți oamenii ce făceau artă pe străzile aglomerate ale marilor orașe.

Fiindcă da, am ajuns pe străzile lui Bruce Springsteen din Philadelphia, am trăit liniștea spațiilor verzi din Central Park, am gonit prin muzeele impresionante din Washington ca să putem să le prindem deschise pe toate, am jucat golf in Chicago, am ajuns sub Niagara și pe Empire State Building.
Ultimele zile au fost nebune, nu mă mai puteam opri din privit și auzit, erau ultimele clipe din saltul pe care îl făcusem înafara timpului.
Trebuia să mă întorc, și priveam cu nostalgie prin geamul micuț al uriașului avion ce mă purta spre casă. Viața a bătut filmul. America a fost mai mult decât mi-aș fi putut imagina.