America mă enervează
Din primele momente pe pământul american m-am simțit mai mult într-o lume extraterestră decât pământeană. Toată lumea mă întreba care-i scopul vizitei și nu mereu într-o manieră draguță. Am trecut prin tot felul de controale, pe la tot felul de ofițeri din aeroport care mai aveau un pic și îmi descoseau răspunsuri pe care nici cea mai bună prietenă a mea nu le știe. Zău? N-am venit să arunc o bombă în aer, credeți-mă pe cuvânt! Dar zâmbeam cu cea mai prietenoasă față pe care o puteam afișa în combinație cu durerea de stomac de la cuș-cuș-ul din avion și încercam să nu par frustrată, nervoasă și nerăbdătoare.
Proceduri, linii de așteptare, întrebări de probă, ștampile și semnături, verificări de securitate, pașapoarte, amprente, body scan iar la final obișnuitul „Welcome to United States!”
America mă amuză
Prima întâlnire cu aceasta uriașă țară mi-a arătat lucrurile doar la suprafață: fast-food, zâmbete oriunde privești, SUV-uri. Îmi pierdeam echilibrul de fiecare dată când intram într-o clădire și eram izbită de un val de aer condiționat. Abia puteam să țin ochii deschiși de fiecare dată când intram într-o mașină și eram izbită de același val de aer condiționat. Pe oamenii ăștia oare nu îi trage curentul, nu răcesc, nu îi doare în gât? Prima săptămână și aveam deja o bubă la gură de parcă aveam trei buze, nu două. Mintea îmi era prea supraîncărcată să gândesc limpede atunci.
America mă primește
Îmi place acolo. Știam ce trebuie sa spun și lucrurile pe care trebuia să le fac. Știu și îmi place modul cum societatea funcționează acolo. Și totuși nu mă voi simți niciodată acasă în acel loc. Cu toate astea, cât timp am fost acolo, cred că am avut mai multe deja-vu-uri decât am avut în întreaga viață. Cine știe? Poate am trăit acolo într-un trecut demult uitat. Mă simțeam ca și când îmi găseam amintiri pe care le credeam uitate și îngropate. Mă uitam împrejur și încercam să alung sentimentul că totul îmi pare atât de cunoscut. Știam că nu poate fi adevărat, nu am mai fost acolo.
Da, semnele de circulație ca la proști, burgerii, străzile numerotate, totul părea atât de familiar.
E timpul recunoașterii. Căsuțele poștale, RV-urile, autobuzele. Pe toate le-am văzut la televizor.
America mă îngrijorează
Cum poate o țară atât de civilizată să fie atât de înapoiată uneori? Gândul ăsta îl țineam pentru mine totuși. Încercam să-mi țin gura când conversațiile pe care le aveam începeau să tindă spre politică. În secret, îmi place România mea, și faptul că sunt româncă nu înseamnă o insultă sau acuzație. Înseamnă educație școlară și familiară la cel mai înalt nivel, înseamnă un sistem de sănătate pe care ni-l putem cât de cât permite (o să spuneți nu, dar nu cred că vreți să plătiți trei mii de dolari pe un implant dentar sau o sută de dolari pe o radiografie cum am aflat că stau lucrurile acolo), înseamnă iubire și solidaritate față de oameni. Americanii sunt prietenoși, sociabili, veseli, dispuși să ajute întotdeauna. Dar nu cred că reușesc să treacă de acel prag de politețe în spatele căruia vei găsi întotdeauna acele sentimente puternice care se nasc la noi.
În teorie cel puțin, căci nu sunt oarbă la toate porcăriile care se întâmplă în țara noastră. O familie ce a oprit când făceam hitchhike spunea că a auzit numai lucruri rele despre România. M-a întrebat dacă e adevărat. Nu am știut ce să răspund pentru câteva secunde.
Ideea e că totul acolo e diferit. Nici mai bine, nici mai rău. Dar m-am adaptat. Ușor.
America mă fascinează
Întotdeauna a făcut-o și probabil nu va înceta niciodată. De fiecare dată când credeam că am reușit să îi înțeleg cultura, oamenii, credințele și principiile, mă ciocneam de după colț cu o față nouă și neașteptată a acestei țări atât de vaste. Trebuie să fie destul de stresant să trăiești cu ideea că ochii întregii lumi sunt ațintiți asupra ta. Un exemplu fie de urmat, fie de evitat, America nu lasă pe nimeni indiferent. Iubește-o sau urăște-o, nu există nimic între. După patru luni am avut toate aceste gânduri despre ce se întâmplă acolo. Probabil voi păstra, în inimă, această ciudată și minunată țară, atunci când voi hotărî să mă întorc. Nimeni nu a mai vrut să-mi vadă pașaportul la întoarcere.
Nu mai sunt cine am fost. Am luat acasă, în minte și în bagaj, mai multe decât am adus.
