Numele meu este Mădălina, sunt absolventă a Facultăţii de Litere, specializarea Traducere şi Interpretare Engleză-Germană. Aş vrea să îţi descriu în câteva cuvinte experienţa mea în SUA.
Totul a început când eram în anul I şi împreună cu alte două colege de grupă ne-am luat inima în dinţi şi am început vânătoarea de oferte. Am mers la toate agenţiile din Iaşi pentru a ne informa în legatură cu programul Work&Travel. Trebuie să precizez că iniţial, intenţia noastră a fost să lucrăm într-o ţară din Europa. Marea Britanie şi Germania se numărau printre preferinţele noastre. Eram în anul I şi nu eram atât de curajoase încât să traversăm oceanul, deci America chiar nu intra în calcul.
Îmi amintesc că deşi eram destul de hotărâtă să plec, pe măsură ce mai eliminam o agenţie de pe listă, deveneam din ce în ce mai descurajată. Majoritatea coordonatorilor de program insistau să vorbească despre programul Work&Travel USA, lăsând impresia că nu au oferte în Europa. Astfel a trecut anul I, iar noi nu am mai plecat nicăieri.
În anul II de facultate a fost cu totul altceva. Am început anul universitar hotărâtă să nu mai pierd încă o vară. As fi plecat chiar şi singură. Totuşi le-am spus colegelor că m-am decis să plec în America. Astfel am început să mergem iarăşi la diferite agenţii şi ne-am oprit la Student Travel. Trebuie să recunosc că mi-a placut foarte mult atmosfera degajată din birou, coordonatorii de program erau draguţi şi inspirau încredere. Chiar şi preţurile mi s-au părut accesibile. Astfel m-am înscris exact în ziua în care am intrat în birou pentru a cere informaţii. Era octombrie, nu voiam să-mi ofer şansa de a mă răzgândi. Voiam să îmi petrec vara în America!
Îmi amintesc şi acum cât eram de entuziasmată după ce am semnat contractul! Practic făcusem primul pas spre ceea ce urma să fie cea mai frumoasă vară din viaţa mea. Nici măcar nu am vorbit cu părinţii mei despre intenţia de a pleca în SUA. Le-am spus înainte de interviul pentru viză. Exista riscul să încerce să mă facă să mă răzgândesc. Aşa că i-am anunţat abia în momentul în care m-am asigurat că nu mă mai pot opri. După discuţii îndelungate, mi-au înţeles motivele şi m-au susţinut. Chiar s-au oferit să-mi dea ei bănuţii de care mai aveam nevoie pentru a nu fi nevoită să fac împrumut la bancă. Părinţii mei sunt minunaţi!
Timpul trecea, iar eu eram din ce în ce mai nerăbdătoare, nici nu mă mai gândeam la altceva decât la vara pe care urma să o petrec în ţara tuturor posibilităţilor. Dat fiind faptul că era pentru prima oară când plecam în străinătate şi prima dată când urma să lucrez, am vrut să merg la târgul de joburi pentru a discuta face-to-face cu reprezentantul CIEE (sponsorul american). Aveam foarte mari emoţii. Orele treceau şi aveam impresia că nu o să mai dau niciodată interviul. În sfârşit, după ore de aşteptare cu sufletul la gură, eu şi prietena mea, Roxana, am fost invitate să intrăm în sala în care avea să se desfăşoare interviul. Până să ajungem în faţa persoanei care urma să ne intervieveze, am avut ocazia să ascultăm şi alţi studenţi. Tonul degajat al angajatorilor ne-a facut să ne liniştim puţin şi să prindem mai multă încredere. Interviul propriu-zis a fost floare la ureche. Ne-au fost prezentate ofertele de munca, iar noi am ales să plecam în Lincolnville, Maine. Nu ştiam prea multe despre job sau despre locul în sine, însa am fost încântate de faptul că angajatorul oferea cazare şi un salariu atractiv. Aveam nevoie de certitudinea aceasta. Odată semnat contractul, am ieşit de acolo şi am sunat toţi cunoscuţii.
Următorul pas a fost interviul la Ambasada SUA din Bucureşti. Am plecat din Iaşi împreună cu alţi studenţi şi toată noaptea ne-am făcut scenarii despre cum credeam noi că acest interviu s-ar putea desfăşura. Trebuie să mărturisesc că a fost mult mai uşor decât mi-aş fi putut vreodată imagina. Interviul meu a durat aproximativ 20 secunde. Nici nu am avut timp să realizez ce se întâmplă. Când am ieşit din acea clădire, simţeam că zbor. Eram atât de aproape încât deja mă imaginam în America.
Următoarele luni au trecut în zbor şi a venit ziua plecării. Mi-am luat rămas bun de la familie şi prieteni şi am urcat în avion cu speranţe şi visuri. Până în Paris, unde am avut prima escală, am călătorit împreună cu alţi studenţi, însă de acolo, fiecare a pornit către o altă destinaţie. Am ajuns în America doar cu Roxana. Ideea că suntem independente, că o vară urma să ne descurcăm pe cont propriu, ne făcea să ne simţim atât de bine. Angajatorul a venit la aeroport, ne-a prezentat zona, hotelul în care urma să lucrăm, colegii. A fost o zi minunată. Tot în prima zi l-am cunoscut şi pe Roman, colegul nostru de apartament şi cel ce avea să ne devină prieten. Îmi amintesc că eram impresionată de atitudinea celor de acolo. Păreau foarte prietenoşi şi dispuşi să ajute. Mă simţeam ca într-o mare familie. Am avut câteva zile de training, zile în care lucram alături de o altă colegă. În prima dimineaţă, în care am servit micul dejun, eram atât de emoţionată încât nu reuşeam să leg două vorbe. Unde mai pui că în cea de-a doua parte a zilei trebuia să lucrez ca housekeeper şi nu ştiam nici măcar să fac patul? Nu mi s-a părut a fi un început prea promiţător deşi toţi cei de acolo mă încurajau, spunându-mi că trebuie să am răbdare pentru că va fi mult mai bine. Însă tocmai asta îmi lipsea, răbdarea. Bineînţeles, s-a dovedit că aveau dreptate şi că m-am agitat degeaba. După câteva zile mă comportam ca şi cum aş fi făcut asta toată viaţa. M-am adaptat extrem de uşor, prea uşor aş putea spune. Totul mi se părea o joacă. Lucram de la ora 7 dimineaţa până la 3-4, după amiaza, iar apoi aveam timp să mă relaxez la piscină, în jacuzzi, la saună, sala de fitness sau să merg la plajă.
Deşi era primul meu job şi nu prea eram obişnuită cu munca, la numai două săptămâni după ce am ajuns acolo şi m-am obişnuit cu diferenţa de fus orar, am început să caut un second job. Am lucrat o seară ca dishwasher, însă trebuie să recunosc că a fost una dintre cele mai urâte experienţe din viaţa mea. Condiţiile erau deplorabile, iar după o seară în culisele acelui restaurant, nu am mai mâncat niciodată de la fast food. A doua zi mi-am găsit de lucru la un alt hotel, aflat la 5 minute depărtare de locul în care eram cazată. Proprietara era din Italia şi era foarte drăguţă, deşi puţin sărită de pe fix. Nu prea avea angajaţi, aşadar avea mare nevoie de noi. Lucram de la 7 a.m. până la 3-4 p.m. la primul job, iar apoi veneam la hotelul acestei doamne şi lucram până târziu. Eram epuizate când terminam. Nu prea mai aveam timp liber, iar vara a trecut cu atât mai repede.
Una peste alta, îmi e greu să spun ce mi-a plăcut mai mult în America. Să fie oare oamenii extrem de prietenoşi şi mereu cu o atitudine pozitivă? Oaspeţii din diferite părţi ale lumii pe care am ajuns să îi cunosc? Serile în care mă uitam la filme şi mâncam îngheţată cu prietenii mei? Zilele de luni în care primeam paycheck-ul? Glumele de la serviciu? Călătoria la New York? Cea de la Boston? Shopping-ul? Excursiile sau prânzul cu colegii? Au fost atât de multe, încât nu pot alege un moment preferat. Însă de un lucru sunt sigură: mi-am făcut amintiri şi prieteni pe viaţă. Sincer, gândul că trebuia să mă întorc acasă nu prea mă încânta. Însă a venit acea zi. Ne-am făcut bagajele şi am plecat hotărâte să ne întoarcem şi în următorul an.
Zis şi făcut! Imediat ce ne-am întors acasă, ne-am reînscris în program. Am plecat mai târziu pentru că trebuia să susţinem examenul de licenţă, însă cei de la hotel au fost extrem de înţelegători. Când am ajuns din nou în SUA, ne-au primit cu braţele deschise. Cea de-a doua vară a fost mult mai frumoasă decât ne-am aşteptat. Deja cunoşteam multă lume şi mulţi americani. Tot sezonul am fost plin de excursii, cine luate cu familiile şi prietenii lor. Îmi amintesc că la un moment dat nici nu mai voiam să plecăm de acolo, simţeam că aparţineam acelui loc. Vara aceasta a fost minunată, presărată cu oameni deosebiţi. Cred că niciodată nu am fost atât de tristă pentru că mă întorceam acasă.
Trebuie să recunosc că motivul pentru care m-am întors mai devreme a fost faptul că am fost angajată la Student Travel. Altfel aş fi stat în America până la sfârşitul lunii octombrie. Singurul meu regret este că nu am călătorit mai mult. Mi-ar fi placut să merg pe Coasta de Vest şi în Florida… Însă cine ştie ce îmi rezervă viitorul? Poate mă voi întoarce şi voi avea ocazia să văd şi aceste locuri.
Un alt lucru care m-a marcat a fost team building-ul echipei Student Travel, ce a avut loc la Stana. Aici mi-am întâlnit colegii şi am avut ocazia să le ascult poveştile. Fiecare a împărtăşit câte ceva din propria experienţă şi trebuie să spun că unele povestiri m-au uimit. Această întâlnire m-a facut să îmi întăresc şi mai tare convingerea că Work&Travel este o experienţă prin care trebuie să treci măcar o dată în viaţă. Mi-am îmbunătăţit considerabil nivelul limbii engleze, iar eforturile depuse în Statele Unite, într-un mediu şi o cultură diferite, au scos la suprafaţă unele dintre cele mai bune calităţi ale mele: disciplina, amabilitatea, voinţa, dar mai ales încrederea că dacă îmi doresc ceva cu adevărat, pot realiza acel lucru. Am învăţat ce înseamnă să fiu responsabilă, independentă şi m-am integrat într-un stil de viaţă diferit. Acest mediu m-a schimbat, sunt mai puternică şi mult mai sigură pe mine. Acum ştiu că pot realiza tot ceea ce-mi propun, că nimic nu poate sta în calea mea şi a voinţei mele!
De aceea sfătuiesc toţi studenţii să plece în SUA. Îndrăzniţi! The power is in your hands!
