America, cine ar fi crezut?
Povestea mea începe mult înainte de adevărata calatorie spre tărâmul tuturor posibilităților. Ca orice student plecat de acasă sa studieze la o facultate mai buna, într-un oraș mai mare, am început sa caut activități pe care le-as putea desfășura în timpul vacantelor de vara ( mi-am spus: cum sa las eu 3 luni de vara sa mă tina captiva lângă părinții mei?). Și uite așa prietenele mele au spus: hai sa încercăm America; nu eu, bineînțeles, nu eu am venit cu ideea, eu aveam planuri MARI, sa merg în Franța, poate în Cipru, undeva unde e mai aproape și sa mă ajute și limba puțin. Am spus: ce sa caut în America fără pic de engleza cu mine? Însă nu am renunțat așa de ușor la acest vis, pentru că era un mare vis și pentru mine și uite așa am început sa mă pun cu burta pe carte și să fac pas cu pas pentru a duce la bun sfârșit aceasta dorința.
Bucuria a fost când am trecut de toate interviurile; agenție, job, dar ce sa povestesc de experiența vizei, parcă pluteam și nici măcar nu ajunsesem în America. Credeam ca ce a fost mai greu a trecut dar nu aveam de unde sa știu ce mă așteaptă.
Eram în Budapesta, în aeroport cu încă 4 prieteni, gata sa decolam, sa vezi acolo emotii. Era prima oară când zburam cu avionul și eram cu gura căscată mai tot timpul, minunata de tot ceea ce se intampla în jurul meu.
Am ajuns în Boston, ultima destinație a avionului nostru, după o escala lunga în Amsterdam și un interviu kilometric( asteptam la un moment dat sa fiu întrebată și câte perechi de șosete am în bagaj). Toți fericiți , cu zâmbetul pe buze și entuziasmați ca în sfârșit suntem acolo, la mii de km depărtare de casa, asteptam autobuzul care ne va duce din aeroport în Hyannis de unde urma sa luam ferry spre Nantucket, insula care ne găzduia pe perioada verii.
Zâmbetul nostru a pierit după minute întregi de așteptare. Eram contra timp și asta era un minus pentru noi. A venit și autobuzul într-un final, dar îngrijorarea nu a dispărut. Trebuia sa ajungem în Hyannis pana la ora 8 când pleca ultimul ferry spre Nantucket. Am tot întrebat oamenii în autobuz: cât mai avem?, unde suntem?, câte stații mai sunt?, la ce ora ajungem? si atunci ne-am panicat. Am avut mare noroc ca am întâlnit o familie draguta ce ne-a ajutat, a sunat la cei de la feribot și i-au rugat sa aștepte 10 minute după 5 tineri Romani care tocmai au ajuns în America. Autobuzul s-a oprit, noi ne înghesuiam sa iesim, repede bagajele, repede un taxi și la feribot. Intradevar feribotul aștepta după noi, o mare ușurare pentru inimile noastre. Eram obosiți, era seara, și așteptăm să ajungem la hostel(bineînțeles , nu aveam cazare),unde sa ne tragem puțin sufletul și sa ne odihnim.
Dimineata, prima mea dimineață în Nantucket , cred ca îmi voi aminti acea dimineață mult timp, era umiditate, ceata, cald în același timp, nici nu știu cum sa descriu senzația pe care am avut-o când am ieșit afară și m-am uitat spre ocean, erau valuri mari, oceanul era agitat și făcea zgomot era o senzație foarte faina. După ce am luat micul dejun, muffins și cereale cu iaurt( un mic dejun care a ajuns meniul zilei pentru mine timp de 3 luni), am plecat toți spre centru insulei, la Stop and Shop, supermarketul unde lucram. Mirarea se citea pe fetele noastre, ne uitam cu ochii mari la fiecare lucru ce îl întâlneam, toate casele semănau intre ele, erau gri, cu șindrile pe toate fetele casei, curți mari , neîngrădite, steaguri la fiecare casa, iepuri sălbatici sărind din toți boschetii, mașini mari, oameni prietenoși, sunt primele lucruri care ne-au făcut sa avem senzația ca suntem într-un film.

După ce am rezolvat și problema cazării, am fost repartizați fiecare pe un post la locul de munca și a început distracția. Stăteam cu încă o prietena într-o casa plina cu studenți și tineri americani ce lucrau la același supermarket cu noi. Ne-am împrietenit repede și tot atât de repede ne-am dat seama ca am fost cazate într-o casa de petreceri, The Stoop, așa cum o numeau ei.

Trebuia sa căutăm repede și un second job dacă vroiam sa punem ceva bani deoparte și sa ne putem plăti și programul. Așadar au început căutările disperate în a găsi un al doilea job. Eram la început și încă aveam probleme cu limba(prietenii mei erau pe post de translatori tot timpul pentru mine) însă la job trebuia sa mă descurc singura. Adevarata provocare a fost acolo când am fost pusă în situația sa comunic și sa înțeleg ce mi se spune. Timpul a trecut și am început sa mă descurc și singura. Am găsit cu greu și un al doilea job la care am stat doar o luna, urmând sa înceapă iar căutări lungi și stresante. Am reușit sa găsesc un alt job intre timp și sa cunosc mai multa lume, munceam într-un restaurant în bucatarie dar și pe postul de busser. Întâlneam zilnic oameni din toate colturile lumii, din toate statele Americii , oameni care erau interesați de unde vi, de cultura tarii tale, de obiceiuri, sport, religie. Am găsit acel loc unde puteam sa merg sa lucrez cu zâmbetul pe buze și sa îmi fac prieteni în fiecare zi.
Zilele treceau, eram din ce în ce mai obosita însă asta nu mă impiedica sa iau parte la petrecerile din casa noastră tot timpul, în zilele libere (când mai prindeam câte o dupamasa libera) îmi luam buna mea prietena, bicicleta și mergeam la plaja, colindam insula și cunoșteam în fiecare zi o alta poteca ,o alta parte a ei. Aveam o harta a insulei pe care o purtam mereu cu mine și de fiecare data mai hasuram câte o strada pana am ajuns sa văd aproape toată insula.

După multe zile de munca, multe nopți nedormite, locuri de neuitat, prieteni pe viață, am ajuns sa îmi iau la revedere de la aceasta insula care mi-a adus atâtea zâmbete pe buze și buna dispoziție, sperând ca mă voi intoarce curând.
După atâta munca a venit timpul sa și călătorim , am hotărât împreună cu prietenele mele ca vom vizita New York anul acesta sperând ca celelalte locuri care le aveam în minte sa ne aștepte anul următor, de ce nu.

New York a fost extravagant, aglomerat, comercial, a fost o nebunie dar m-am bucurat de fiecare luctu mărunt (clădirile uriașe care îți dădeau impresia ca ești o furnica, oamenii care erau pe fuga, discrepanta dintre acele clădiri gri și culorile vii ale Parcului Central, poveștile ascunse ale muzeelor, toate au fost ca într-un film.
Așadar totul începe aici: la poalele unui vis frumos, care printr-un miracol ajunge sa devină realitate. Fiecare din noi trebuie sa fie motivat să își urmeze visul. Eu sunt o simpla studenta care si-a urmat acest vis, îndrăznește și tu și vei fi uimit ce o sa descoperi!
Maxim Denisa